High Life

Aproape că sunt hotărât să devin bărbatul stabil, creat pe matriţa societăţii ideale în care dormim. De altfel ce aş putea să îmi doresc mai mult? Doar nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât să fi un om cu căpătâi .
Să te însori cu un bibelou care în douăzeci de ani îşi promite să dezvolte abilitatea mirifică de a se preface în dublura şocant de fidelă a lui Free Willy, lăsându-ţi ca singură alinare gândul că ciorba pe care o face e mult mai bună decât ea.
Să porţi aceleaşi haine gri, şterse şi uzate mai mult decât propria viaţă.
Să stropeşti mitra popii când vine să îţi stropească pereţii şi balena .
Să fi mândru că ai reuşit în viaţă şi mai ales de cele două rebuturi pe care îi numeşti urmaşi. De fii-ta cu urmă de cataramă în frunte şi genunchi aplatizaţi în defect profesional, ruptă în toate supapele şi mai reeşapată decât o anvelopă de Carefour. Dar mai ales de fii-tu care abia de ştie să îşi scrie numele, cu venele sparte , ochii încercănaţi şi pupilele în patru, la propriu , mereu semi-inconştient, că doar el e cel care îţi va duce numele mai departe.
Să îţi acorzi doar patru zile de luciditate pe an pentru că mai multe te-ar deprima atât de mult încât ai scârbi pământul cu prezenţa ta şi ai lăsa în urmă, pe margine de copârşeu, o nevastă mult prea fericită.
Să îţi satisfaci plăcerea de a te îndatora la bănci mai mult decât România la FMI şi să le dai ţeapă lăsându-le ca amintire un zâmbet de satisfacţie în poza de pe cruce când te trimite ciroza-n Paradis .
Un adevărat high life pe care de abia îl aştept.