Sâmbăta trecută am luat parte la concertul unei trupe căreia, deşi nu se înumără nici de departe în topul preferinţelor mele, le urez tot succesul din lume.Le urez pentru că merită, au demonstrat că au ceva deosebit şi de o calitate incredibilă.În caz că vă întrebaţi, Popa Şapcă este numele trupei.Dar probabil ca şi multor alte trupe care promit mult, industria muzicală nu le va oferi nimic, şi vor dispărea în negura timpului fără ca nimeni să nu îsi mai aducă aminte că iei ar fi existat. Dar asta este altă poveste...
Ceea ce vreau eu să consemnez este faptul că mergând să vad un spectacol , am avut norocul să fiu martorul altuia, poate mult mai frumos, care se desfăşura în public. Sau poate era un singur spectacol , pentru că ceea ce vedeam eu în public era condiţionat de ceea ce se întâmpla pe scenă.
În faţa scenei am vazut o fată pe care chiar pot spune că o cunosc.Nu o să îi rostesc numele pentru că numele nu are nici cea mai mică relevanţă.Ceea ce are relevanţă este faptul că acea fată a reuşit să îmi ofere un spectacol încântător ,poate chiar dând o valoare mai mare pentru mine prestaţiei celor de pe scenă. A reuşit să se contopească cu muzica cum nu am mai văzut pe nimeni reuşind de mult.Muzica se scurgea pin ea şi ea prin acordurile muzicii. Un tablou încredibil de încântător.O simbioză perfectă, ea trăia pentru muzică şi muzica suna doar pentru ea. Ca şi cum toată lumea ar fi încetat să mai existe în acel moment şi nu mai exista nimic altceva în afară de ea şi acea muzică. Un dans de nimfă purtat pe buzele timpului.Toată bucuria, toată tristeţea şi toate emoţiile ei erau incătuşate în acel dans. Un spectacol incredibil de pasionant. Şi privindu-i dansul parcă deveneai şi tu prizonierul lumii ei şi a trăirilor sale zbuciumate.
A fost unul din cele mai frumoase momente la care mi-a fost dat să iau parte. Iar ea în dansul ei mi-a părut una din cele mai încântătoare femei pe care le-am văzut vre-odată.
