Amurg

Te-am găsit într-o lacrimă
Te-am pierdut într-un zâmbet
Te găsesc în fiecare vis
Dar fugi cu prima rază de soare
Eşti mereu lângă mine
Şi totuşi o lume ne desparte
Te caut sub fiecare chip
Dar nu te găsesc niciodată
Sub zâmbete se ascund grimase
Iar sub bucurii se găsesc tristeţi ascunse
Parfumul tău e Vara
Iar în urma ta rămâne Iarna
Ai gheaţă în zâmbet
Şi flăcări în privire
Osândit să te caut
Mă rătăcesc printre oameni
Labirintu-ţi-e lumea
Iar busola mea-i visarea
Alerg şi te caut
Dar nu te vrei găsită
Şi totuşi ştiu că eşti Acolo....
Trebuie să fi

High Life

Aproape că sunt hotărât să devin bărbatul stabil, creat pe matriţa societăţii ideale în care dormim. De altfel ce aş putea să îmi doresc mai mult? Doar nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât să fi un om cu căpătâi .
Să te însori cu un bibelou care în douăzeci de ani îşi promite să dezvolte abilitatea mirifică de a se preface în dublura şocant de fidelă a lui Free Willy, lăsându-ţi ca singură alinare gândul că ciorba pe care o face e mult mai bună decât ea.
Să porţi aceleaşi haine gri, şterse şi uzate mai mult decât propria viaţă.
Să stropeşti mitra popii când vine să îţi stropească pereţii şi balena .
Să fi mândru că ai reuşit în viaţă şi mai ales de cele două rebuturi pe care îi numeşti urmaşi. De fii-ta cu urmă de cataramă în frunte şi genunchi aplatizaţi în defect profesional, ruptă în toate supapele şi mai reeşapată decât o anvelopă de Carefour. Dar mai ales de fii-tu care abia de ştie să îşi scrie numele, cu venele sparte , ochii încercănaţi şi pupilele în patru, la propriu , mereu semi-inconştient, că doar el e cel care îţi va duce numele mai departe.
Să îţi acorzi doar patru zile de luciditate pe an pentru că mai multe te-ar deprima atât de mult încât ai scârbi pământul cu prezenţa ta şi ai lăsa în urmă, pe margine de copârşeu, o nevastă mult prea fericită.
Să îţi satisfaci plăcerea de a te îndatora la bănci mai mult decât România la FMI şi să le dai ţeapă lăsându-le ca amintire un zâmbet de satisfacţie în poza de pe cruce când te trimite ciroza-n Paradis .
Un adevărat high life pe care de abia îl aştept.

Harun şi marea de poveşti

Viaţa e o poveste şi povestea e o viaţă.
Nu te grăbi să mă contrazici... e în zadar.Ca şi argument final voi folosi întotdeauna „Harun şi Marea de poveşti”. Vei spune că e doar o poveste, o plăsmuire, ca nu are nimic real. Oare? Din punctul meu de vedere e mult mai reală decât multe scrieri anost de serioase.La urma urmei cine e Harun? Harun pot fi şi eu , poţi fi şi tu... Harun poate fi orişicine.Nu este el oare la fel de real ca oricare dintre noi? Nu este el un băiat cât se poate de normal ,care nu îşi doreşte decat un final fericit pentru oraşul lui trist?Şi nu îţi pare cunoscut oraşul lui Harun? Nu ai întâlnit niciodată pe străzi oameni asemănători locuitoriilor oraşului care şi-a uitat numele? Atât de trişti , de ursuzi şi de absenţi încât îţi otrăvesc şi ţie dorinţa de a fi vesel?Şi oare nu pe zi ce trece, mult prea agasaţi de obstacole cotidiene, mergem să îngroşăm rândurile acelor oameni atât de trişti încât uită numele oraşului în care locuiesc?
Nu avem şi noi prinţi Bolo şi, mult prea multe , prinţese Batcheat ce ne omoară timpanele cu trilurile lor incredibil de devastatoare?Oare Şahul de Bla nu şi-a revărsat niciodată Noianul de Cuvinte asupra ta? Şi oare la fel ca şi Khattam-Şud, nu încercăm să otrăvim Marea de poveşti ce ne înconjoară când , defapt, ar trebui să ne scăldăm în ea şi să îi mai îmbogăţim din când în când valurile cu câte o nouă poveste?
Darr Darr din păcate ne-am obişnuit prea mult să otrăvim acea minunată Mare. O otrăvim cu Uitare, cea mai neiertătoare otravă.
Am uitat că fiecare zi pe care o trăim este o filă de poveste. O poveste care se scrie doar pentru noi. O poveste în care noi suntem pe rând Harun, Şahul de Bla şi Khattam-Şud şi că la final trebuie să redevenim Harun şi să salvăm Marea de poveşti de noi înşine.Pentru că nu trebuie să uitam niciodată să râdem, să râdem cu poftă, de dragul de a fi veseli.
Doar aşa viaţa va fi o poveste cu final fericit.

Lectură Placută !